Dacă statul nu ne face spitale, ni le facem noi

Vreau să vă spun câteva lucruri despre spitalele din România. Știu că este un subiect greu digerabil pentru un început de an, dar fiind obișnuiți cu chestii greu digerabile de Sărbători cum ar fi Codul Fiscal, sarmale sau cârnați, asta nu ar mai face vreo diferență majoră.

Am stat și am analizat (analizat e mult spus) campania Magic Home – o campanie foarte reușită și de impact de strângere de fonduri pentru renovarea unei case din apropierea spitalului Fundeni. Acea casă va fi pusă la dispoziție gratuit pentru parinți cu copii diagnosticați cu cancer. Suferința lor a mișcat 100.000 de oameni, astfel că s-au strâns banii necesari pentru renovare.

Suntem un popor incredibil, oameni simpli cu valori morale. Oamenii ăia care ies în stradă gândesc ca tine, ca mine și constat că suntem destul de mulți care gândim în aceeași direcție. Și totuși nu îmi explic de ce suntem unde suntem…Cazurile de caritate în care normalitatea nu ar trebui să fie o exigență sunt din ce în ce mai dese. Este normal să avem condiții în spitalele din România, cum este la fel de normal să avem spitale specializate pe anumite afecțiuni și boli. Dar asta e o normalitate occidentală, iar noi mai avem până ajungem acolo. Cam așa arată spitalul de pediatrie din Toronto, denumit generic SickKids și e într-adevăr impresionant în realitate…asta așa, ca o paranteză.

75196-image_pgcrl_sickkids_research_institute_300

Ce mă frapează este că, în 2018, noi, cetățenii României, ăștia care ieșim noaptea, în frig la proteste (că ziua mai și muncim) noi clădim spitale. Guvernul stă cu mâinile în sân uitându-se la noi cum dăm sms-uri pentru construcția PRIMULUI spital oncologic din România.

În schimb, nu pot să nu remarc că același Guvern a fost foarte activ în apelul către populație pentru donarea a 2 EUR (tot ca la spital) pentru achiziția operei Cumințenia Pământului – de Constantin Brâncuși. 6 milioane de euro au fost necesari pentru ca opera să intre în patrimoniul statului și implicit în circuitul muzeal, efort care “poate întări solidaritatea dintre stat și societate”, se spune pe site-ul oficial al campaniei.

Construcția primului spital oncologic din România necesită 8 milioane de EUR. Întrebarea mea ar fi unde este solidaritatea statului în această privință? Cum este posibil ca un spital să nu primească măcar jumătate din atenția oferită campaniei Brâncuși e al meu, o campanie foarte bine gândită cu o direcție de comunicare excelentă, și cu un cumul de eforturi venite chiar și din partea politicienilor, actorilor și persoanelor publice din țară.

Țin să precizez că nu aduc nici critică operei de artă în sine, eu fiind o iubitoare a istoriei artelor și înțelegând greutatea și însemnătatea unei astfel de piese, însă subliniez atitudinea aproape sfidătoare a statului român de a ne lăsa pe noi, ca cetațeni, să ne clădim spitalele din banii noștri, pentru ca ai noștri copii să nu moară răpuși de boli în România. Statul luptă pentru artă. Când va lupta și pentru oameni?



Lasă un răspuns