Cea mai mişto găselniţă a marketing-ului este să comunice direct cu copiii. Copii sunt nişte şantajişti sentimentali care se cântă până primesc jucăria sau dulciurile văzute în reclamele de la TV. Şi chiar dacă părinţii se ţin tare, vin bunicii şi strică toată treaba.

Cumpăram ceva de la magazin, când lângă mine se scandaliza un copil ca vrea ou Kinder. Mă-sa nu vroia să-i cumpere invocând mai multe motive, nici ea nu ştia exact de ce: că nu au bani, că copilul nu a fost cuminte, că strică dinţii, că îi cumpără naşa/tuşa/bunica. Copilu’ a simţit că mă-sa was talking trash, aşa ca a scos muniţia. S-a trântit pe jos şi a început să zbiere după dulce. Ce situaţie…tot magazinul era cu ochii pe maică-sa care era judecată: „uite ce copil răsfaţat are” sau „uite ce mamă rea..putea să îi ia ducele şi să termine cu circul” sau preferatul meu: „femeia nu se poate impune în faţa copilului, zero autoritate, ăsta o să-i dea în cap la opshpe ani” etc. DAAAR, vinovatul suprem în toată treaba asta e zahărul. De ce? pentru că şi copiii se lasă cuprinşi în mirajul gustului dulce, aşa cum şi adulţii, mai ales femeile, se găsesc să bage în farfurii pline cu prăjituri, şi după aceea plâng că sunt grase. Şi iată o atitudine mai imatură decât a oricărui copil.

The guilty pleasure, zahărul, era în Evul Mediu un medicament dar şi un condiment utilizat în toate felurile de mâncare. Apoi în secolul XVIII nişte deştepţi din Anglia s-au trezit să facă un speech anti-zahăr, punând oamenii în gardă împotriva consumului. Aşa că în secolul XIX s-a pus la punct tehnica de extracţie a zahărului din sfeclă roşie, şi practic de atunci we’re fucked. Zahăr pe toate gardurile, în toate băuturile, până şi unele medicamente.

Vorbind în termeni duri de marketing, <copiii> sunt o piaţă foarte profitabilă când vine vorba de vânzarea zahărului în toate formele. Şi cum să laşi o astfel de piaţă să îţi scape. Provocarea cea mai mare este cum să vinzi un produs dăunător organismului, cancerigen după ultimile studii, unui copil care are nevoi specifice de calciu şi vitamina D pentru formarea dentiţiei şi a structurii osoase şi în general de multe vitamine.  Niciuna dintre astea nu le conţine zahărul, mai mult, e un fel de oaia neagră în industria alimentară, pe cât o fi ea de albă defapt. Însă cerealele ar putea conţine asta, pe lângă  mult zahăr..evident.

Şi iată că asistăm şi sprijinim cea mai mare minciună a istoriei: Cerealele. Direcţionate 80% pentru copii, restul pentru adulţi, cerealele îmbracă sute de sortimente în ambalaje cât mai colorate şi atrăgătoare. Chestia mişto este că toate animăluţele de pe cereale comunică exact cu copilul! Efectul Monalisa, ochii desenului sunt aţintiţi în jos, spre potenţialul prichindel care o să belească ochii la pachet şi nu o să ştie de ce.  Pe româneşte, măi tanti, personajele de pe ambalajele de cereale, prin privirea lor,  iţi manipulează copilul! Pozele de mai jos sunt geniale…unele chiar halucinante…:))