De ce nu sunt CHARLIE

Eu nu sunt Charlie, pentru că nu sunt ipocrită. Dacă aş fi fost Charlie Hebdo, ar fi trebuit să fiu şi cei 43 de studenţi indigeni din Mexic omorâţi cu sânge rece sau cei 150 de oameni omorâţi în Pakistan în operaţiunea Al Qaida de acum o lună, şi nici măcar 9-11 nu sunt, deşi am fost acolo în 2001.

Am simţit mirosul terorii pe străzile din SUA, şi am fost acolo în New York în urmă cu 2 zile de la atentat. În dimineaţa de 11 septembrie, îmi tremurau mâinile pe perdea uitându-mă pe geam la autobuzele galbene cu şcolari care mergeau în şir indian ca să ducă copii acasă. Apoi am avut câteva ore la dispoziţie să sun acasă de la un telefon public din pacarea unui Peco şi să anunţ că sunt bine. Apoi toate liniile de comunicaţie s-au anulat. Zborul meu s-a  amânat cu încă o săptămână, trăind cu ei şocul şi frica cotidiană.

Sfâşietor este că în toate tragediile enumerate mai sus, oamenii nici măcar nu au avut un drept la replică. Ei nu au fost omorâţi pentru că au avut umor de proastă calitate, ci pentru că pur şi simplu erau acolo. Sentimentul de frică pe care îl ai când ştii că nu ai făcut nimic diferă de cel pe care îl antrenezi în fiecare zi…mai ales că cei de la publicaţie au fost rugaţi de nenumărate ori de către minoritatea musulmană să înceteze cu acele abordări. Nu este prima dată când au loc atacuri teroriste, dar este pentru prima dată când un atac terorist zdruncină valori, culturi şi trece peste graniţe creând un fenomen. Mediatizarea acută propagată atât de uşor şi de natural s-a realizat pentru că tragedia stă la baza unor valori şi drepturi garantate libertatea exprimării. Însă dacă asociem crima cu anularea libertăţii de exprimare cred că facem o greşeală.

Actul terorist este de neconceput într-o societate civilizată, la fel cum este de neconceput să fii împuşcat pentru ceea ce spui. Acum, depinde şi felul cum  îţi exerciţilibertatea de exprimare şi după părerea mea, revista aceea nu excelează în bun gust sau subtilităţi deştepte, ci mai degrabă se aseamănă cu genul mesajelor pe care le găseşti pe uşile din baile liceelor, lipsite de umor, şi abjecte. Dar cine sunt eu să descriu un act artistic? Şi totuşi, nici un fel de act artistic nu ar trebui să ducă la crimă, lucru care trage un semnal de alarmă asupra societăţii în care trăim.

Un profesor de politici publice imi spunea că americanii sunt excesiv de politicoşi pentru un singur motiv. Frica. Acolo, banalul, Hello, how are you, este adresat chiar şi străinilor. Dacă ai chef să treci la semafor pe culoarea roşie, toate maşinile vor opri pentru tine, şi nu vei auzi nici măcar un claxon. Ştii de ce? Pentru că oricând poţi scoate pistolul să-i împuşti în cap. La cumpărături americanii se scuză de la un metru distanţă iar în România se bagă cu cărucioarele în tine pentru a-şi face loc.

Totul are un cauză şi un efect şi mai ales mult subiectivism în interpretare. Există o teorie a jocului pe care o exersăm în fiecare zi, iar consecinţele se referă la valorile pe care le primim ca rezultat al alegerilor făcute atât de noi cât şi de oponent. Însă, mai presus de toate, NIMIC NU JUSTIFICĂ CRIMA.

 



One Response

  • Nici eu nu sunt Charlie, din aceleasi motive. Si am postat asta pe blogurile mele. Te imbratisez, cu sinceritate, Odorica:)

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.